luni, 18 mai 2009

CUM SĂ CITIM VIEŢILE SFINŢILOR? CUM AU ÎNŢELES CATOLICII UNIREA DE-A LUNGUL VEACURILOR?

Sursa:Război întru Cuvânt

În contextul sincretismului religios contemporan este bine pentru salvarea identităţii şi apartenenţei noastre confesionale la Biserica Simbolului Credinţei niceo-constantinopolitane, simbol nealterat de adaosuri, dar şi din iubire faţă de aproapele care fiinţial caută Adevărul, să identificăm şi să stabilim hotărât repere spirituale normative pentru credinţa noastră, neuitând niciodată că despărţirea Ortodoxiei (dreptei credinţe) de Ortopraxie (faptele bune) ne poate pune în pericol mântuirea veşnică.

Arhetipul absolut, modelul suprem către care priveşte orice creştin, este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6), dar El este „minunat…întru sfinţii Săi” şi „întru sfinţi se odihneşte”- aşa cum de atâtea ori auzim în Biserica noastră la sfintele slujbe. „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunate a făcut Domnul toate voile Sale prin ei” - spune proorocul-împărat David în psalmi. Sfinţii sunt „prietenii şi casnicii lui Dumnezeu”, „vasele Luminii”, „trâmbiţele Duhului Sfânt”, „stâlpi ai Bisericii” şi „biserici însufleţite“, „faruri luminoase” şi „stele călăuzitoare” către Hristos - „Soarele cel mai înainte de soare“, „Soarele dreptăţii”.

Sfinţii strălucesc în lumina necreată a lui Dumnezeu - „Cel în Trei Sori”, „Un Soare şi Trei Sori”, Treime în Unime. De vreme ce sfinţii s-au botezat în Hristos şi s-au şi îmbrăcat în El (cf. Galateni 3:27), ei devin dumnezei după har. În măsura în care fiecare şi-a ridicat crucea împreună cu Hristos, pentru a crucifica în el pe omul cel vechi al păcatului şi al patimilor, a putut să se facă părtaş şi slavei Învierii. Făcându-se părtaşi ai mântuitoarei patimi a Domnului prin mucenicie, prin asceză şi lacrimi, prin traducerea în faptă a tuturor virtuţilor evanghelice, sfinţii - împreună cu Hristos - au biruit moartea. Sunt vii în Dumnezeu, pentru că Hristos s-a sălăşluit în ei.

Troparul de obşte la o muceniţă surprinde foarte bine drama crucificării cu Hristos, dar şi slava Învierii împreună cu El:

„Mieluşeaua Ta, Iisuse, strigă cu mare glas: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre“[1].

„Mă răstignesc împreună cu Hristos!” - ne strigă fiecare martir şi fiecare ascet. „Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!” - ne asigură Sfântul Apostol Pavel (Galateni 2:19-20). Hristos s-a înălţat la cer - este adevărat, dar Hristos nu şi-a părăsit Biserica de pe pământ - Biserica luptătoare. Hristos s-a înălţat la cer - este adevărat - dar ne-a trimis pe Preasfântul Duh care i-a aşezat în Biserică pe sfinţi „în chipul lui Hristos” şi „dumnezei după har”.

În lumina unei noi pagini de sinaxar care pentru prima oară vede acum lumina tiparului în limba română să învăţăm să citim Vieţile Sfinţilor cu evlavie, aşa cum am venera icoana sau moaştele lor şi să cinstim Taina Crucii şi a Învierii în sfinţii lui Dumnezeu:

sfinti-cu-hristos.jpg
19 MAI: POMENIREA CELOR TREISPREZECE MUCENICI DIN MĂNĂSTIREA KADARA DIN CIPRU: IOAN, egumenul, CONON, VARNAVA, GHENADIE, GHERASIM, GHERMAN, TEOCTIST, IEREMIA, IOSIF, MARCU, CHIRIL, TEOGNOST şi MAXIM[2]

Pe la anul 1228, doi pustnici, Ioan şi Conon, plecând din Sfântul Munte, au ajuns în Cipru care se afla la acea vreme sub ocupaţie romano-catolică[3]. După ce au vieţuit un timp în vestitele mănăstiri Mahera şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, s-au stabilit în însingurata Mănăstire a Născătoarei de Dumnezeu din Kadara. Virtuţile şi nevoinţele pustniceşti i-au făcut repede cunoscuţi în popor, care alerga la ei ca la un izvor de apă vie în stare să readucă la viaţă credinţa sa împilată.

Arhiepiscopul romano-catolic din Levkosia, pe nume Evstorghie, temându-se că această faimă va zădărnici planurile sale, a trimis doi oameni de-ai săi în mănăstire cu scopul de a-i supune pe sfinţii monahi. În încercarea lor de a-i convinge că Dumnezeiasca Liturghie trebuie să se săvârşească cu azimă (pâine nedospită), Ioan a propus ca cele două părţi să săvârşească separat Liturghia, iar apoi să intre împreună într-un cuptor aprins, pentru ca focul să dovedească a cui credinţă este cea adevărată, dar romano-catolicii au refuzat şi au plecat. Cei treisprezece Părinţi au petrecut noaptea următoare în rugăciuni de mulţumire, iar dimineaţa au pornit spre Levkosia. Pe drum, poporul alerga într-un suflet spre sfinţii mărturisitori ca să primească binecuvântarea lor.

Imediat ce a aflat de sosirea monahilor, Evstorghie i-a chemat în prezenţa numeroasei lui curţi. Ioan, Conon şi ceilalţi împreună-pătimitori, au combătut argumentele catolicilor cu cuvinte din Sfinţii Părinţi şi, astfel, arhiepiscopul romano-catolic, înnebunit şi negăsind nimic cu care să-i convingă să-şi schimbe credinţa, a poruncit să fie biciuiţi, iar apoi să fie aruncaţi în închisoare. Timp de trei ani au răbdat cu tărie şi încredere în Dumnezeu grelele lanţuri în închisoarea cea întunecoasă, umedă şi respingătoare, fiind hrăniţi cu pâine mucegăită, batjocoriţi continuu de către paznici şi adesea supuşi la chinuri. Au rămas însă neînduplecaţi la toate propunerile trimişilor arhiepiscopului catolic şi înfăţişându-se înaintea lui la începutul celui de-al doilea an, i-aau răspuns cu încă şi o mai mare îndrăzneală. Atunci au fost predaţi călăilor. Teognost a fost primul dintre ei care a câştigat cununa muceniciei, iar trupul i-a fost aruncat în foc.

În al treilea an (1231), au fost aduşi iarăşi în faţa unui vicar (ajutor) al lui Evstorghie, inchizitorul Andrei, care a primit porunca de a o termina cu aceşti răzvrătiţi. I-au răspuns într-un singur glas că este o cinste pentru ei să mărturisească credinţa ortodoxă punându-şi viaţa în pericol, credinţă pe care au prevestit-o profeţii, au propovăduit-o Apostolii şi au definit-o Părinţii şi Sfintele Sinoade. Trei zile mai târziu, au fost chemaţi din nou, în prezenţa lui Erik I, împăratul latin al Ciprului (1218-1254), care i-a dat permisiunea lui Andrei să-i pedepsească pe sfinţi cum crede el de cuviinţă. Călăii i-au legat atunci pe sfinţi de picioare în spatele a doisprezece cai pe care i-au lăsat să galopeze pe drumurile cetăţii spre îngrozirea creştinilor ortodocşi. În cele din urmă, au dezlegat trupurile încă însufleţite şi le-au aruncat în focul pe care li-l pregătiseră. În timp ce Ioan se ruga în mijlocul flăcărilor, unul din cei ce se aflau acolo l-a lovit în cap cu un ciomag, dar sfântul căzând a stins focul. Călăii au aprins atunci un al doilea foc în care au aruncat trupurile sfinţilor la un loc cu oase de animale, iar apoi au împrăştiat cenuşa. După puţin timp, Andrei, ce devenise episcop romano-catolic de Avile în Spania, a ars de viu pe când dormea lângă vatră[4].

Unii oameni al căror duh şi a căror inimă rămân nesimţitoare în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, consideră Vieţile Sfinţilor - fără a le citi sau fără a le citi cum trebuie - plictisitoare şi obositoare. „Toate sunt la fel!” - spun. „Sfinţi Profeţi, Apostoli, Mucenici, Mărturisitori, Cuvioşi, Pustnici, Drepţi, Fecioare, Ierarhi, Doctori fără de arginţi, binecredincioşi împăraţi, ţari, voievozi sau cneji şi alte categorii de sfinţi, care au trăit în primul secol sau ieri în Asia, Palestina, Egipt, Italia, Africa, America, România, Rusia sau Cipru… toate vieţile lor sunt la fel”. La această constatare - regretabilă prin obtuzimea ei - răspundem: Da! Într-adevăr, toate repetă aceleaşi lucruri, toate reiau aceleaşi teme, aceleaşi trăiri, aceleaşi experienţe.

Şi aceasta pentru că toţi sfinţii, dar TOŢI, fiind răniţi de dumnezeiescul dor în inimă şi arzând de adevărată şi totală iubire faţă de Hristos, s-au făcut de bunăvoie părtaşi jertfei Lui, sacrificiului Său suprem de pe Golgota, oferindu-şi sinele morţii, ca să se facă părtaşi şi Învierii Lui. Toate sunt la fel, pentru că toţi sfinţii s-au botezat întru moartea Lui, fie prin botezul cu apă, fie prin botezul sângelui, fie prin botezul lacrimilor de pocăinţă, pentru ca viaţa cea nouă a Duhului să le devină interioară, iar slava lui Dumnezeu, care s-a arătat prin cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, prin Domnul Iisus Hristos cel întrupat (II Corinteni 4:6), să se sălăşluiască în inimile lor şi să se răsfrângă şi asupra trupurilor lor.

Da! Toate sunt la fel, pentru că toţi sfinţii trăiesc în Hristos, iar Hristos trăieşte în ei! În fiecare sfânt se repetă fără încetare până la sfârşitul lumii unica taină a morţii Domnului şi a învierii Lui, a înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului. De multe ori, sfinţii pictaţi în biserici, în special sfinţii militari reprezentaţi în stranele sau în absidele laterale ale locaşului de cult (cum sunt Sfinţii Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Artemie, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Nichita Romanul ş.a.) deşi au o poziţie diferită, o îmbrăcăminte diferită şi propriile caracteristici, cu toate acestea aproape toţi au aceeaşi faţă, acelaşi chip - chipul lui Hristos. Şi asta pentru că în esenţă astfel sunt sfinţii: asemenea lui Hristos, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1: 28), dar cu însuşiri vizibil personale şi în condiţii diferite în care s-au evidenţiat şi au repetat opera lui Hristos, lucrarea sau taina Lui, într-un anumit loc şi într-o anumită epocă.

Cu toate acestea însă, această imitare a patimii Domnului nu este o repetare plictisitoare, anostă sau obositoare. Toată e nouă, în întregime autentică, total personală şi potrivită cu caracterul fiecărui sfânt, impunându-se şi contribuind într-un mod cu totul şi cu totul unic la zidirea Bisericii celor întâi-născuţi.

La aceasta ne chemă Biserica şi astăzi la pomenirea Sfinţilor CuvioşiMucenici din Kadara Ciprului, punându-ne înainte viaţa, mărturisirea şi pătimirile lor şi amintindu-ne „iarăşi şi de multe ori” cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor!”.

Leontie monahul

——————————

[1] Minei pe februarie, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002. p.316.

[2] Autorii de Sinaxare nu îi amintesc, dar sunt cinstiţi local în Cipru. Unii sunt de părere că aceşti 13 sfinţi proveneau din Sfântul Munte Athos.

[3] În 1191, Richard Inimă-de-Leu a cucerit Cipru şi l-a predat apoi naiţilor. Îl anticipase aventurierul Renault Satijon (Satighion) care s-a dedat la cruzimi şi ferocităţi îndreptate în mod special contra clerului ortodox. În consecinţă, clerul romano-catolic a redus numărul episcopilor ortodocşi de la 14 la 4, episcopi care trebuiau să fie doar simpli epitropi ai episcopilor romano-catolici. Au zidit multe biserici şi au încercat prin orice mijloace să îndepărteze poporul de credinţa şi tradiţiile sale ortodoxe. Stăpânirea romano-catolică, care a avut consecinţe devastatoare, a durat până în 1571.

[4] Traducere din greceşte din „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” al Ieromonahului Macarie Simonopetritul, volumul 9, Atena, 2007, pp. 217-219.

duminică, 19 aprilie 2009

HRISTOS A INVIAT

O PASTORALA CALDA SI MARTURISITOARE: Cuvantul pastoral de Invierea Domnului al IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei




Cu bucurie sfanta, vin in fata inimii si mintii dumneavoastra si aduc, prin glasul Bisericii, vestea cea buna a biruintei vietii asupra mortii, a biruintei luminii asupra intunericului.

Suntem in miez de noapte in fata sfintelor biserici purtand in maini lumanari aprinse ce raspandesc lumina pe chipurile noastre si in jurul nostru. Noaptea este adanca, intunericul este dens, dar lumanarea pe care o purtam are puterea sa strabata bezna din jur, sa micsoreze sau chiar sa indeparteze intunericul noptii. Acesta este si sensul Sfintelor Pasti: Invierea Domnului Hristos din morti este lumina care patrunde pana in locurile cele mai intunecate ale fiintei umane, redandu-i acesteia puterea renasterii de la moarte la viata. Hristos Cel inviat coboara pana la cele mai de jos ale iadului din sufletul omenesc si alunga de aici moartea, intunericul pacatului si bezna deznadejdii. „Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase“, spune cantarea Bisericii din noaptea de Pasti. Pogorandu-Se pana la iadul care domina sufletele multor pamanteni, Hristos aduce acestora vestea cea mare a depasirii starii de iad in care ei se afla: „Indrazniti, spune Hristos, acum am biruit! Eu sunt Invierea, Eu pe voi va voi ridica, sfaramand portile mortii“.


Dreptslavitori crestini,

Viata noastra, viata lumii, viata umana in general este o tensiune continua intre lumina si intuneric, intre viata si moarte, intre frumusete si „uraciunea pustiirii“, intre adevar si minciuna. Existenta umana este precum aceasta clipa: pe de o parte, un ocean de intuneric, pe de alta parte, lumina Invierii pe care o purtam in maini si, nadajduiesc, in suflete.

Da, exista multa lumina si viata autentica in lume. Oriunde intalnesti o mama cu pruncul in pantece sau un tata cu fiul sau in brate, acolo este un izvor nesecat de lumina si de viata. Clipa in care cineva zambeste sincer, vorbeste fara viclesug, ofera cuiva o floare sau o paine este o clipa de lumina, o clipa de viata in adevaratul sens al cuvantului. Omul aflat in stare de rugaciune, omul care are puterea ingenuncherii la spovedanie, omul care descopera drumul catre Sfantul Potir, omul care il iubeste pe dusmanul sau, omul care este cuprins de adevarul ca fara de Hristos nu poate face nimic bun si frumos, un astfel de om este cascada de lumina si viata revarsata peste lume.

In acelasi timp, in lume exista mult intuneric si din ce in ce mai multa moarte. Da, moartea pune stapanire pe tot mai multe suflete care, desi pretind ca sunt vii, in realitate sunt dominate intru totul de moarte. Atat sufletul uman vazut ca persoana aparte, cat si tendintele generale ale societatii actuale arata, la o analiza onesta, ca spiritul mortii patrunde tot mai adanc si cucereste tot mai multa lume.

Cultura mortii, propagata prin toate mijloacele, cuprinde in capcana ei, in mreaja cantecelor ei inselatoare de sirena, tot mai adanc si tot mai multe suflete. Cuvintele Scripturii se adeveresc a fi actuale mai mult ca oricand. „In noi lucreaza moartea“. „Moartea intra pe ferestrele noastre si da navala in casele noastre, ca sa piarda pe copiii din ulita si pe tinerii din piete“. Exista, parca, o cautare continua a unui duh de moarte fara de care unii nu mai pot concepe viata. „[Ei] aşteaptă moartea […], spune dreptul Iov, si scormonesc dupa ea mai mult ca dupa o comoara”. Iar inteleptul Solomon afirma: „Cei necredinciosi isi atrag moartea cu mainile si cu glasul, se uita la ea ca la o prietena, sunt patimasi dupa ea si au facut legatura cu ea si cu adevarat vrednici sunt sa fie ai ei“.

De ce, oare, atata moarte, stapana asupra atator suflete care au sentimentul a fi vii? Forta pacatului din noi si stradania celor care indeparteaza societatea umana tot mai mult de cuvantul lui Hristos si de Evanghelie poarta raspunderea raspandirii mortii in lume.

„Plata pacatului este moartea“. „Cel ce pacatuieste […] isi pagubeste viata lui”. Drept urmare, Scriptura continua a grai: „Nu va grabiti moartea prin ratacirile vietii voastre si nu va atrageti pieirea prin fapta mainilor voastre“. Viata in pacat duce la pierderea „frumusetii mintii“, cum zice cantarea Bisericii. „Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu placerile patimilor si cu totul toata mintea tarana mi-am facut-o […]. Iar acum zac gol“.

Gol este omul pe dinauntru din cauza pacatului. Uscaciunea sufletului, pierderea sensului existentei, confuzia mintii, lipsa oricarui reper de stabilitate si continuitate il conduc pe om intr-o stare de amorteala, de indiferenta, de deruta si, in cele din urma, de deznadejde.

Toate acestea se cuprind in cuvantul „moarte”, moarte cauzata de pacat si de atitudinea celor care, in diferite forme, lupta impotriva vietii. O adevarata cultura a mortii desfasurata cu multa tenacitate impotriva vietii se observa in societatea umana astazi. Nu razboaiele, in sensul clasic al cuvantului, raspandesc moartea astazi. Flagelul nemilos al avorturilor, care face mai multe victime intr-un an decat in toata perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, este prima si cea mai violenta manifestare a culturii mortii din societatea moderna. Pornografia, prostitutia, incestul si pacatele contra firii constituie lovitura de gratie data familiei, sfinteniei vietii si demnitatii fiintei umane.

Legalizarea acestor practici si plasarea lor in sfera normalitatii se inscriu intr-o conceptie de viata totalmente contrara Evangheliei, traditiei neamului nostru si bunului simt al romanului. Daca la aceasta adaugam diferitele tendinte actuale de impunere a unor sisteme tot mai sofisticate de supraveghere a omului, de ingradire a libertatii si intimitatii lui, tabloul culturii mortii se completeaza spre o neliniste tot mai adanca a oamenilor.

Frati crestini, surori crestine,

In fata unei asemenea situatii in care logica mortii incearca sa inabuse cultura vietii si a iubirii, Biserica vine cu singurul raspuns posibil, si anume ca „Dumnezeu este viata, iar lipsa vietii (adica a lui Dumnezeu) este moarte“. Fiind viata si izvor al vietii, Dumnezeu coboara pe pamant, ia trup din pantecele Fecioarei, „gusta moartea pentru fiecare om” pentru ca oamenii „sa-L cunoasca pe El si puterea Invierii Lui“. Prin Invierea lui Hristos, „se deschid intrarile vietii” pentru om. Tot pentru om, prin „Inviere, se arata izvorul vietii celei nestricacioase“.

„Pentru tine, zice Sfantul Vasile cel Mare, Dumnezeu este intre oameni; pentru tine este impartirea Duhului; pentru tine este nimicirea mortii; pentru tine este nadejdea invierii; pentru tine sunt poruncile dumnezeiesti care-ti desavarsesc viata; pentru tine este calea catre Dumnezeu“. Pentru om sunt toate. Pentru om a coborat Dumnezeu pe pamant. Pentru om, Hristos-Dumnezeu a fost rastignit pe cruce, a murit si a inviat din morti. Totul este implinit pentru om si pentru viata lui.

Da, Dumnezeu implineste totul pentru om. El, Dumnezeu, nu inceteaza a starui la usa inimii omului pentru ca omul sa nu moara, ci sa fie viu. „Eu nu voiesc moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu; intoarceti-va deci si traiti“. „Pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu. Intoarceti-va, intoarceti-va de la caile voastre cele rele! Pentru ce sa muriti?“, zice Domnul.

Raspunsul omului la aceasta staruinta neobosita a lui Dumnezeu este, in primul rand, recunoasterea starii de moarte in care se afla, recunoastere manifestata prin rugaciune. „Vezi, Doamne, zice omul prin glasul profetului Ieremia, cat (…) de stramtorat sunt. Inima mea se zbuciuma in trupul meu, pentru ca m-am razvratit foarte. Afara sabia secera pe feciorii mei, iar inauntru, moartea“.

Iubiti fii si fiice intru Hristos Domnul,

In noaptea Sfintelor Pasti primim vestea cea mare si buna ca Hristos a biruit moartea si ca noi, oamenii, luam putere din puterea lui Hristos pentru a birui moartea din noi. Vom pleca spre dimineata la casele noastre ducand cu noi lumina Invierii. Este necesar ca aceasta lumina sa ramana aprinsa tot timpul in sufletele noastre. Este bine si este frumos ca din aceasta lumina sa se impartaseasca membrii familiei noastre, prietenii nostri, colegii de la locul de munca, dusmanii nostri daca se poate. Este, de asemenea, urgent ca din lumina Invierii lui Hristos, din lumina Evangheliei Sale sa se inspire cei ce ne guverneaza, cei ce aproba legi pentru tara, cei ce ne reprezinta in afara.

Pentru ca acest lucru sa se intample, rugaciunea noastra la Sfanta Liturghie sau acasa trebuie sa fie mai staruitoare, postul mai aspru, dragostea mai vie, lucrarea mai concreta si mai evanghelica. Mai presus de toate, duhul unitatii trebuie sa intareasca fibrele launtrice ale Bisericii si Neamului. Preoti si arhierei, calugari si credinciosi de parohie, carmuitori si popor, toti suntem chemati a ramane uniti in adevar, sta­ruitori in credinta, vii in iertare, dragoste si curaj.

Rog pe Hristos Domnul, Cel inviat, sa reverse asupra drept­slavitorilor crestini din Moldova, din tara si din intreaga lume harul iubirii Sale celei nemarginite. Din izvorul cel datator de viata si lumina al Invierii sa se impartaseasca tot neamul omenesc! Credinta in Hristos, nadejdea in ajutorul Sau si dragostea pentru toti oamenii sa ne fie intreitul vesmant care sa ne apere de tot raul!

In duh de rugaciune, pace sufleteasca si curaj mantuitor sa fim vestitori ai Invierii lui Hristos si marturisitori in Biserica Sa cea sfanta!

Cu dragoste sfanta intru Hristos Domnul, va imbratisez pe fiecare si pe toti laolalta, rugand pe Dumnezeu sa va daruiasca zile senine de Pasti, bucurie sfanta in familie, rabdare in necazuri si, mai presus de toate, mantuire.

HRISTOS A INVIAT!

ADEVARAT A INVIAT HRISTOS!

Al vostru parinte si frate catre Hristos rugator,

† TEOFAN Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

luni, 25 august 2008


ROMANO-CATOLICII ÎN SPATELE PROPRIILOR DECLARAŢII.




ROMANO-CATOLICII. FAPTE TRECUTE ŞI ACTUALE ALE NESINCERITĂŢII LOR

Orice analist avizat şi sincer dar mai ales aparţinând Bisericii celei dreptmăritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfăşoară Vaticanul şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor "biserici-surori" este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar

într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii dreptmăritoare dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi nu au vorbit niciodată nici de "teoria ramificaţiilor"(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la ortodoxie. Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

"Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme(…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi."

"De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenţa lui la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă." Recomandăm cu căldură acest articol al Pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi sinoadelor locale, arată fără putinţă de tăgadă că: "Trebuie să se conceadă că Biserica ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune in sacris cu ea, sau să fie primiţi în Ortodoxie." (articolul se numeşte "Succesiunea apostolică" şi a apărut în revista "Studii Teologice" nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările romano-catolicilor, că ei promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor "Liturghie" dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă( ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente"şi "Orientale Lumen"),trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii noştri studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat- tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Liturghia lor. Ei trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al-XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza - peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele "creştine" folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească - in această cruciadă, a-IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat "să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare"(1). Se găsesc deasemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" ( din1917), "Institutul Biblic Pontifical"( pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit "Russicum", şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul "Congres Internaţional pentru Orientul Creştin"(1).

AGGIORNAMENTO ÎN TEOLOGIA ROMANO-CATOLICĂ

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în " The Washington Post", vineri, 25 Octombrie, 1996, pag.A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al -II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din "The Washington Post" :

"Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză…Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii." David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni."

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică "soră" şi să ne numim cu mândrie "fraţi în credinţă" cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa "Humani Generis"-scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. (2) În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de actualul papă Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franţa şi a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.(2) O personalitate de marcă a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audienţă de papa IoanVI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, "Judaism and Vatican" ).Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea(pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acel versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând:" cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid." - în "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme" (3)

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: "Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor."- în "Catholic Family News" (3). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea -adoptată de Conciliul Vatican II - a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască "The Jewish Sentinel" ( Chicago,26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi deasemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. (3) După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele "Directive Spirituale", următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

  1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.2) Iudeii au astăzi "o misiune universală în lumea întreagă" 3) Şi Biserica creştină trebuie să urmeze "acelaşi plan universal al mântuirii". 4) Atenţia comună atât iudeilor cât şi creştinilor este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică. (4) Mai m
  2. ult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: "aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii". (4) Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca "o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui."(4)

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu-Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer , când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: " O, adunătură vicleană şi desfrânată(adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?"(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II -lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine." Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii săi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii înşişi au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceştii şi Apostolicii Biserici( Biserica Ortodoxă).

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această "adaptare culturală" a vieţii Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare "cărţile noastre sfinte corespunzătoare." Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste "cărţi sfinte"-în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate- urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea."(Articolul1) Şi încă: "Cine crede în treime este spurcat precum urina şi fecalele."(Articolul2) (5).În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta " religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă in Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura ( vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist.) În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: "omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi.." Şi mai mult:" Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile."(5) Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost "consacraţi" 10 francezi drept "lama" şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?(5)

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în Biserica Romano-catolică:" totul se va schimba : cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi." Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair , papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta "gloria"; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost , de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă "Masai", de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie "Masai" roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.(5)

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua- Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 deaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism."(5) De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, nemaiascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.(5)

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago(1893) şi Paris(1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile.", aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al-II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfântului Francisc ,în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M.Marsaudon scria: "Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii."(5)

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea ei( "Subminarea Bisericii Catolice"), că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase ("The Wonderer") sau la alte reviste(ca "The National Review"). Mary Ball afirmă că papaIoan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan XXIII şi de asemenea paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca( care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În "CDL Report" din mai 1995, găsim următoarea menţiune:" Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian ."

CONCLUZII

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime ( prin refuzul lor de a accepta energiile necreate),explică rolul major acordat omului(papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox răsăritean.


Sursa:

http://www.geocities.com/levitki/opinii/catolicii.html

Bibliografie:

1."Istorie Bisericească Universală", vol.II, Edit. IBMBOR, Bucureşti,1993.

2."Rugăciune şi Lumină Mistică", Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Edit. Dacia, Cluj, 1998

3".Distrugerea Bisericii Romano-catolice", in Rev. "Francmasoneria", pg.49-51, nr1, 1999.

4."Ortodoxie şi Ecumenism", Arhim.Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Mănăstirea Slătioara, 1997.

5."Cine atacă Biserica Romano-catolică?" artic. Internet, "Romanian Historical Studies"

6."Studii Teologice", nr.5-6, 1955.

1

duminică, 24 august 2008

Părintele Calinic Cărăvan


Eu nu l-am cunoscut personal pe părintele Calinic. Din păcate. Am văzut doar două fotografii cu el şi un ocean de smerenie. Am aflat de el doar atunci când părintele Varsanufie mi-a spus că fata ce stătea mereu lângă mormântul lui e posedată şi că îşi mai află tihna doar la căpătâiul bătrânului. Venea din când în când tocmai din Ialomiţa cu mama ei, aici, pe malul Jiului, stătea la slujbele de noapte şi când pleca acasă lua şi pământ de la mormântul avvei Calinic.

Contrariat, am început să întreb în stânga şi-n dreapta, pe toţi cei ce l-au cunoscut, cum s-a nevoit bătrânul în vremurile de restrişte pe care le-a trăit. Aşa am aflat de la părinţii Lainiciului că „omul lui Dumnezeu” - cum mi l-a prezentat părintele Adrian Făgeţeanu – n-a dojenit pe nimeni în toată trecerea sa prin astă lume. Cât dor de Dumnezeu trebuie să fi avut acest om, dacă vreme de cinci ani, a plâns în fiecare zi ceasuri întregi în faţa lacătului (comunist) ce-l oprea să intre în lăcaşul Domnului? Şi cât de bun trebuie să fi fost, dacă după toate prigonirile ateiste îndurate, nu numai că se ruga pentru vrăjmaşi, dar îi ruga şi pe ceilalţi să facă acest lucru? (Deşi nu credea că i se va întâmpla aşa ceva vreodată, a ajuns şi viitorul duhovnic de la Antim să se roage chiar pentru familia Ceauşescu!).

Atunci când a scăpat din puşcărie părintele Făgeţeanu - şi nu putea să stea pe picioare de flămând ce era! - singurul om ce i-a oferit adăpost a fost avva Calinic, care l-a primit în obştea Lainiciului (pe care o refăcuse în 1964) şi care l-a rugat să-i înveţe carte pe monahii neştiutori, iar el, ca un stareţ ce era, trebăluia în locul ucenicilor ce buchiseau literele Ceasloavelor! Răspândea bucurie – căci cum altfel s-ar fi putut, doar roada Duhului e bucuria!

Şi părintele era într-adevăr un om de duh, de duh philocalic, un om de rugăciune. Când vine vorba despre el, toţi spun că avva Calinic era omul rugăciunii neîntrerupte. Părintele Vasile, iconomul mănăstirii, spune că rar dormea mai mult de două, trei ceasuri din noapte, pentru că nimic nu era mai de preţ pentru el, ca statul de vorbă cu Dumnezeu. Spun părinţii că a şi vindecat oameni (ca oarecând un mut care şi-a recăpătat graiul după Molitvele citite de el), dar mie mi-a plăcut mai mult faptul că acolo unde îl întâlneau monahii pe cale, se şi mărturiseau lui, dragostea sa covârşind toate…

M-am înmirat totdeauna uitându-mă la fotografia părintelui de faptul că n-are nici o urmă de mândrie pe chip – nici măcar de cea de egumen – şi de şiragul de mătănii care era în mişcare – semn că rugăciunea lui nu contenea – şi mai ales de aerul de bunătate şi smerenie ce răzbătea până la mine… Părintele arhimandrit Ioachim, stareţul mănăstirii, mi-a explicat că „cel înţelept ne atrage prin ştiinţa sa, cel frumos prin frumuseţe, cel bogat prin bogăţiile sale; însă toţi îşi atrag doar o anumită categorie de oameni. Singură dragostea este cea care îi atrage pe toţi deopotrivă. De asta ne farmecă pe toţi şi acum, la 17 ani de la mutarea sa la Domnul, cel plin de dragoste avva Calinic Cărăvan!”

Şi dragostea risipeşte depărtarea dintre om şi Dumnezeu şi e calea ce duce cel mai repede în împărăţia cerurilor.

Postat in Mărturisitori, Neamul lui Dumnezeu

George Crasnean

joi, 21 august 2008

Aghiazma – izvorul apologiei ortodoxe



Pentru omul mileniului 3, european prin excelenţă, preocupat de nenumărate probleme, e o problemă deschisă şi prefacerea metafizică a apei în aghiazmă. Este un fenomen specific bisericilor răsăritene. De pildă, în România anului 1600, când a ocupat Mihai Viteazul Alba – Iulia, catolicii au protestat împotriva edificării unei biserici ortodoxe.

Mihai Viteazul nu le-a permis discuţii polemice, ci a decis ca întregul conflict să se aplaneze într-o formă mai simplă sau miraculoasă. Atunci preoţii ortodocşi cât şi cei catolici au sfinţit apă, şi după câtva timp au constatat că apa sfinţită de preoţii ortodocşi e intactă, pe când apa sfinţită de preoţii catolici s-a alterat, probabil alterarea (aqua benedicta) se datora „sarei” care se punea în ea. Şi astfel, era expusă publicului spre a se face cu ea semnul crucii la frunte, iar ortodocşii s-o folosească „telepatic” un an întreg prin gustare şi stropire. Istorici europeni apologeţi, studiind istoria românească, au fost preocupaţi şi de această problemă mergând până la Voievozii Munteni şi primind răspunsuri ca de la orice creştin ortodox – român, că nu se pot îndoi de efectele acestui fenomen supranatural şi minunat în îndepărtarea nenorocirilor de invazii şi insecte petrecute odinioară la Roma anului 885 şi înregistrate şi în Analele Angliei, Spaniei, Italiei, Franţei şi în alte state. Au continuat apoi antroposofi, care explică şi azi aghiazma prin „misterele apei” manevraţi de forţele oculte care zac în om şi constituie drept argument de însuşi Kant în nemurirea sufletului. Creştineşte şi apologetic oricum a fost, este şi va fi în viaţa de toate zilele, toate teoriile nu pot lumina un fapt pe care nu e bine să-l privim banal. Aghiazma, ca izvor al ortodoxiei nu se strică. La sfinţire nu intervine vreo combinaţie sau vreun amestec. Intervine numai Darul Sfântului şi de viaţă făcătorul Duh. Amin.

Preot iconom,
Alexandru Eugen CORNOIU

Beyond Torture 1

Beyond Torture 2

Beyond Torture 3

Beyond Torture 4