"Basarabia lui Dumnezeu"

Basarabia lui Dumnezeu from Ion Roata on Vimeo.

Părintele Iustin - Despre falşii păstori

CUM SĂ CITIM VIEŢILE SFINŢILOR? CUM AU ÎNŢELES CATOLICII UNIREA DE-A LUNGUL VEACURILOR?

Sursa:Război întru Cuvânt

În contextul sincretismului religios contemporan este bine pentru salvarea identităţii şi apartenenţei noastre confesionale la Biserica Simbolului Credinţei niceo-constantinopolitane, simbol nealterat de adaosuri, dar şi din iubire faţă de aproapele care fiinţial caută Adevărul, să identificăm şi să stabilim hotărât repere spirituale normative pentru credinţa noastră, neuitând niciodată că despărţirea Ortodoxiei (dreptei credinţe) de Ortopraxie (faptele bune) ne poate pune în pericol mântuirea veşnică.

Arhetipul absolut, modelul suprem către care priveşte orice creştin, este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6), dar El este „minunat…întru sfinţii Săi” şi „întru sfinţi se odihneşte”- aşa cum de atâtea ori auzim în Biserica noastră la sfintele slujbe. „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunate a făcut Domnul toate voile Sale prin ei” - spune proorocul-împărat David în psalmi. Sfinţii sunt „prietenii şi casnicii lui Dumnezeu”, „vasele Luminii”, „trâmbiţele Duhului Sfânt”, „stâlpi ai Bisericii” şi „biserici însufleţite“, „faruri luminoase” şi „stele călăuzitoare” către Hristos - „Soarele cel mai înainte de soare“, „Soarele dreptăţii”.

Sfinţii strălucesc în lumina necreată a lui Dumnezeu - „Cel în Trei Sori”, „Un Soare şi Trei Sori”, Treime în Unime. De vreme ce sfinţii s-au botezat în Hristos şi s-au şi îmbrăcat în El (cf. Galateni 3:27), ei devin dumnezei după har. În măsura în care fiecare şi-a ridicat crucea împreună cu Hristos, pentru a crucifica în el pe omul cel vechi al păcatului şi al patimilor, a putut să se facă părtaş şi slavei Învierii. Făcându-se părtaşi ai mântuitoarei patimi a Domnului prin mucenicie, prin asceză şi lacrimi, prin traducerea în faptă a tuturor virtuţilor evanghelice, sfinţii - împreună cu Hristos - au biruit moartea. Sunt vii în Dumnezeu, pentru că Hristos s-a sălăşluit în ei.

Troparul de obşte la o muceniţă surprinde foarte bine drama crucificării cu Hristos, dar şi slava Învierii împreună cu El:

„Mieluşeaua Ta, Iisuse, strigă cu mare glas: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre“[1].

„Mă răstignesc împreună cu Hristos!” - ne strigă fiecare martir şi fiecare ascet. „Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!” - ne asigură Sfântul Apostol Pavel (Galateni 2:19-20). Hristos s-a înălţat la cer - este adevărat, dar Hristos nu şi-a părăsit Biserica de pe pământ - Biserica luptătoare. Hristos s-a înălţat la cer - este adevărat - dar ne-a trimis pe Preasfântul Duh care i-a aşezat în Biserică pe sfinţi „în chipul lui Hristos” şi „dumnezei după har”.

În lumina unei noi pagini de sinaxar care pentru prima oară vede acum lumina tiparului în limba română să învăţăm să citim Vieţile Sfinţilor cu evlavie, aşa cum am venera icoana sau moaştele lor şi să cinstim Taina Crucii şi a Învierii în sfinţii lui Dumnezeu:

sfinti-cu-hristos.jpg
19 MAI: POMENIREA CELOR TREISPREZECE MUCENICI DIN MĂNĂSTIREA KADARA DIN CIPRU: IOAN, egumenul, CONON, VARNAVA, GHENADIE, GHERASIM, GHERMAN, TEOCTIST, IEREMIA, IOSIF, MARCU, CHIRIL, TEOGNOST şi MAXIM[2]

Pe la anul 1228, doi pustnici, Ioan şi Conon, plecând din Sfântul Munte, au ajuns în Cipru care se afla la acea vreme sub ocupaţie romano-catolică[3]. După ce au vieţuit un timp în vestitele mănăstiri Mahera şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, s-au stabilit în însingurata Mănăstire a Născătoarei de Dumnezeu din Kadara. Virtuţile şi nevoinţele pustniceşti i-au făcut repede cunoscuţi în popor, care alerga la ei ca la un izvor de apă vie în stare să readucă la viaţă credinţa sa împilată.

Arhiepiscopul romano-catolic din Levkosia, pe nume Evstorghie, temându-se că această faimă va zădărnici planurile sale, a trimis doi oameni de-ai săi în mănăstire cu scopul de a-i supune pe sfinţii monahi. În încercarea lor de a-i convinge că Dumnezeiasca Liturghie trebuie să se săvârşească cu azimă (pâine nedospită), Ioan a propus ca cele două părţi să săvârşească separat Liturghia, iar apoi să intre împreună într-un cuptor aprins, pentru ca focul să dovedească a cui credinţă este cea adevărată, dar romano-catolicii au refuzat şi au plecat. Cei treisprezece Părinţi au petrecut noaptea următoare în rugăciuni de mulţumire, iar dimineaţa au pornit spre Levkosia. Pe drum, poporul alerga într-un suflet spre sfinţii mărturisitori ca să primească binecuvântarea lor.

Imediat ce a aflat de sosirea monahilor, Evstorghie i-a chemat în prezenţa numeroasei lui curţi. Ioan, Conon şi ceilalţi împreună-pătimitori, au combătut argumentele catolicilor cu cuvinte din Sfinţii Părinţi şi, astfel, arhiepiscopul romano-catolic, înnebunit şi negăsind nimic cu care să-i convingă să-şi schimbe credinţa, a poruncit să fie biciuiţi, iar apoi să fie aruncaţi în închisoare. Timp de trei ani au răbdat cu tărie şi încredere în Dumnezeu grelele lanţuri în închisoarea cea întunecoasă, umedă şi respingătoare, fiind hrăniţi cu pâine mucegăită, batjocoriţi continuu de către paznici şi adesea supuşi la chinuri. Au rămas însă neînduplecaţi la toate propunerile trimişilor arhiepiscopului catolic şi înfăţişându-se înaintea lui la începutul celui de-al doilea an, i-aau răspuns cu încă şi o mai mare îndrăzneală. Atunci au fost predaţi călăilor. Teognost a fost primul dintre ei care a câştigat cununa muceniciei, iar trupul i-a fost aruncat în foc.

În al treilea an (1231), au fost aduşi iarăşi în faţa unui vicar (ajutor) al lui Evstorghie, inchizitorul Andrei, care a primit porunca de a o termina cu aceşti răzvrătiţi. I-au răspuns într-un singur glas că este o cinste pentru ei să mărturisească credinţa ortodoxă punându-şi viaţa în pericol, credinţă pe care au prevestit-o profeţii, au propovăduit-o Apostolii şi au definit-o Părinţii şi Sfintele Sinoade. Trei zile mai târziu, au fost chemaţi din nou, în prezenţa lui Erik I, împăratul latin al Ciprului (1218-1254), care i-a dat permisiunea lui Andrei să-i pedepsească pe sfinţi cum crede el de cuviinţă. Călăii i-au legat atunci pe sfinţi de picioare în spatele a doisprezece cai pe care i-au lăsat să galopeze pe drumurile cetăţii spre îngrozirea creştinilor ortodocşi. În cele din urmă, au dezlegat trupurile încă însufleţite şi le-au aruncat în focul pe care li-l pregătiseră. În timp ce Ioan se ruga în mijlocul flăcărilor, unul din cei ce se aflau acolo l-a lovit în cap cu un ciomag, dar sfântul căzând a stins focul. Călăii au aprins atunci un al doilea foc în care au aruncat trupurile sfinţilor la un loc cu oase de animale, iar apoi au împrăştiat cenuşa. După puţin timp, Andrei, ce devenise episcop romano-catolic de Avile în Spania, a ars de viu pe când dormea lângă vatră[4].

Unii oameni al căror duh şi a căror inimă rămân nesimţitoare în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, consideră Vieţile Sfinţilor - fără a le citi sau fără a le citi cum trebuie - plictisitoare şi obositoare. „Toate sunt la fel!” - spun. „Sfinţi Profeţi, Apostoli, Mucenici, Mărturisitori, Cuvioşi, Pustnici, Drepţi, Fecioare, Ierarhi, Doctori fără de arginţi, binecredincioşi împăraţi, ţari, voievozi sau cneji şi alte categorii de sfinţi, care au trăit în primul secol sau ieri în Asia, Palestina, Egipt, Italia, Africa, America, România, Rusia sau Cipru… toate vieţile lor sunt la fel”. La această constatare - regretabilă prin obtuzimea ei - răspundem: Da! Într-adevăr, toate repetă aceleaşi lucruri, toate reiau aceleaşi teme, aceleaşi trăiri, aceleaşi experienţe.

Şi aceasta pentru că toţi sfinţii, dar TOŢI, fiind răniţi de dumnezeiescul dor în inimă şi arzând de adevărată şi totală iubire faţă de Hristos, s-au făcut de bunăvoie părtaşi jertfei Lui, sacrificiului Său suprem de pe Golgota, oferindu-şi sinele morţii, ca să se facă părtaşi şi Învierii Lui. Toate sunt la fel, pentru că toţi sfinţii s-au botezat întru moartea Lui, fie prin botezul cu apă, fie prin botezul sângelui, fie prin botezul lacrimilor de pocăinţă, pentru ca viaţa cea nouă a Duhului să le devină interioară, iar slava lui Dumnezeu, care s-a arătat prin cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, prin Domnul Iisus Hristos cel întrupat (II Corinteni 4:6), să se sălăşluiască în inimile lor şi să se răsfrângă şi asupra trupurilor lor.

Da! Toate sunt la fel, pentru că toţi sfinţii trăiesc în Hristos, iar Hristos trăieşte în ei! În fiecare sfânt se repetă fără încetare până la sfârşitul lumii unica taină a morţii Domnului şi a învierii Lui, a înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului. De multe ori, sfinţii pictaţi în biserici, în special sfinţii militari reprezentaţi în stranele sau în absidele laterale ale locaşului de cult (cum sunt Sfinţii Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Artemie, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Nichita Romanul ş.a.) deşi au o poziţie diferită, o îmbrăcăminte diferită şi propriile caracteristici, cu toate acestea aproape toţi au aceeaşi faţă, acelaşi chip - chipul lui Hristos. Şi asta pentru că în esenţă astfel sunt sfinţii: asemenea lui Hristos, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1: 28), dar cu însuşiri vizibil personale şi în condiţii diferite în care s-au evidenţiat şi au repetat opera lui Hristos, lucrarea sau taina Lui, într-un anumit loc şi într-o anumită epocă.

Cu toate acestea însă, această imitare a patimii Domnului nu este o repetare plictisitoare, anostă sau obositoare. Toată e nouă, în întregime autentică, total personală şi potrivită cu caracterul fiecărui sfânt, impunându-se şi contribuind într-un mod cu totul şi cu totul unic la zidirea Bisericii celor întâi-născuţi.

La aceasta ne chemă Biserica şi astăzi la pomenirea Sfinţilor CuvioşiMucenici din Kadara Ciprului, punându-ne înainte viaţa, mărturisirea şi pătimirile lor şi amintindu-ne „iarăşi şi de multe ori” cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor!”.

Leontie monahul

——————————

[1] Minei pe februarie, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002. p.316.

[2] Autorii de Sinaxare nu îi amintesc, dar sunt cinstiţi local în Cipru. Unii sunt de părere că aceşti 13 sfinţi proveneau din Sfântul Munte Athos.

[3] În 1191, Richard Inimă-de-Leu a cucerit Cipru şi l-a predat apoi naiţilor. Îl anticipase aventurierul Renault Satijon (Satighion) care s-a dedat la cruzimi şi ferocităţi îndreptate în mod special contra clerului ortodox. În consecinţă, clerul romano-catolic a redus numărul episcopilor ortodocşi de la 14 la 4, episcopi care trebuiau să fie doar simpli epitropi ai episcopilor romano-catolici. Au zidit multe biserici şi au încercat prin orice mijloace să îndepărteze poporul de credinţa şi tradiţiile sale ortodoxe. Stăpânirea romano-catolică, care a avut consecinţe devastatoare, a durat până în 1571.

[4] Traducere din greceşte din „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” al Ieromonahului Macarie Simonopetritul, volumul 9, Atena, 2007, pp. 217-219.

HRISTOS A INVIAT

O PASTORALA CALDA SI MARTURISITOARE: Cuvantul pastoral de Invierea Domnului al IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei




Cu bucurie sfanta, vin in fata inimii si mintii dumneavoastra si aduc, prin glasul Bisericii, vestea cea buna a biruintei vietii asupra mortii, a biruintei luminii asupra intunericului.

Suntem in miez de noapte in fata sfintelor biserici purtand in maini lumanari aprinse ce raspandesc lumina pe chipurile noastre si in jurul nostru. Noaptea este adanca, intunericul este dens, dar lumanarea pe care o purtam are puterea sa strabata bezna din jur, sa micsoreze sau chiar sa indeparteze intunericul noptii. Acesta este si sensul Sfintelor Pasti: Invierea Domnului Hristos din morti este lumina care patrunde pana in locurile cele mai intunecate ale fiintei umane, redandu-i acesteia puterea renasterii de la moarte la viata. Hristos Cel inviat coboara pana la cele mai de jos ale iadului din sufletul omenesc si alunga de aici moartea, intunericul pacatului si bezna deznadejdii. „Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase“, spune cantarea Bisericii din noaptea de Pasti. Pogorandu-Se pana la iadul care domina sufletele multor pamanteni, Hristos aduce acestora vestea cea mare a depasirii starii de iad in care ei se afla: „Indrazniti, spune Hristos, acum am biruit! Eu sunt Invierea, Eu pe voi va voi ridica, sfaramand portile mortii“.


Dreptslavitori crestini,

Viata noastra, viata lumii, viata umana in general este o tensiune continua intre lumina si intuneric, intre viata si moarte, intre frumusete si „uraciunea pustiirii“, intre adevar si minciuna. Existenta umana este precum aceasta clipa: pe de o parte, un ocean de intuneric, pe de alta parte, lumina Invierii pe care o purtam in maini si, nadajduiesc, in suflete.

Da, exista multa lumina si viata autentica in lume. Oriunde intalnesti o mama cu pruncul in pantece sau un tata cu fiul sau in brate, acolo este un izvor nesecat de lumina si de viata. Clipa in care cineva zambeste sincer, vorbeste fara viclesug, ofera cuiva o floare sau o paine este o clipa de lumina, o clipa de viata in adevaratul sens al cuvantului. Omul aflat in stare de rugaciune, omul care are puterea ingenuncherii la spovedanie, omul care descopera drumul catre Sfantul Potir, omul care il iubeste pe dusmanul sau, omul care este cuprins de adevarul ca fara de Hristos nu poate face nimic bun si frumos, un astfel de om este cascada de lumina si viata revarsata peste lume.

In acelasi timp, in lume exista mult intuneric si din ce in ce mai multa moarte. Da, moartea pune stapanire pe tot mai multe suflete care, desi pretind ca sunt vii, in realitate sunt dominate intru totul de moarte. Atat sufletul uman vazut ca persoana aparte, cat si tendintele generale ale societatii actuale arata, la o analiza onesta, ca spiritul mortii patrunde tot mai adanc si cucereste tot mai multa lume.

Cultura mortii, propagata prin toate mijloacele, cuprinde in capcana ei, in mreaja cantecelor ei inselatoare de sirena, tot mai adanc si tot mai multe suflete. Cuvintele Scripturii se adeveresc a fi actuale mai mult ca oricand. „In noi lucreaza moartea“. „Moartea intra pe ferestrele noastre si da navala in casele noastre, ca sa piarda pe copiii din ulita si pe tinerii din piete“. Exista, parca, o cautare continua a unui duh de moarte fara de care unii nu mai pot concepe viata. „[Ei] aşteaptă moartea […], spune dreptul Iov, si scormonesc dupa ea mai mult ca dupa o comoara”. Iar inteleptul Solomon afirma: „Cei necredinciosi isi atrag moartea cu mainile si cu glasul, se uita la ea ca la o prietena, sunt patimasi dupa ea si au facut legatura cu ea si cu adevarat vrednici sunt sa fie ai ei“.

De ce, oare, atata moarte, stapana asupra atator suflete care au sentimentul a fi vii? Forta pacatului din noi si stradania celor care indeparteaza societatea umana tot mai mult de cuvantul lui Hristos si de Evanghelie poarta raspunderea raspandirii mortii in lume.

„Plata pacatului este moartea“. „Cel ce pacatuieste […] isi pagubeste viata lui”. Drept urmare, Scriptura continua a grai: „Nu va grabiti moartea prin ratacirile vietii voastre si nu va atrageti pieirea prin fapta mainilor voastre“. Viata in pacat duce la pierderea „frumusetii mintii“, cum zice cantarea Bisericii. „Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu placerile patimilor si cu totul toata mintea tarana mi-am facut-o […]. Iar acum zac gol“.

Gol este omul pe dinauntru din cauza pacatului. Uscaciunea sufletului, pierderea sensului existentei, confuzia mintii, lipsa oricarui reper de stabilitate si continuitate il conduc pe om intr-o stare de amorteala, de indiferenta, de deruta si, in cele din urma, de deznadejde.

Toate acestea se cuprind in cuvantul „moarte”, moarte cauzata de pacat si de atitudinea celor care, in diferite forme, lupta impotriva vietii. O adevarata cultura a mortii desfasurata cu multa tenacitate impotriva vietii se observa in societatea umana astazi. Nu razboaiele, in sensul clasic al cuvantului, raspandesc moartea astazi. Flagelul nemilos al avorturilor, care face mai multe victime intr-un an decat in toata perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, este prima si cea mai violenta manifestare a culturii mortii din societatea moderna. Pornografia, prostitutia, incestul si pacatele contra firii constituie lovitura de gratie data familiei, sfinteniei vietii si demnitatii fiintei umane.

Legalizarea acestor practici si plasarea lor in sfera normalitatii se inscriu intr-o conceptie de viata totalmente contrara Evangheliei, traditiei neamului nostru si bunului simt al romanului. Daca la aceasta adaugam diferitele tendinte actuale de impunere a unor sisteme tot mai sofisticate de supraveghere a omului, de ingradire a libertatii si intimitatii lui, tabloul culturii mortii se completeaza spre o neliniste tot mai adanca a oamenilor.

Frati crestini, surori crestine,

In fata unei asemenea situatii in care logica mortii incearca sa inabuse cultura vietii si a iubirii, Biserica vine cu singurul raspuns posibil, si anume ca „Dumnezeu este viata, iar lipsa vietii (adica a lui Dumnezeu) este moarte“. Fiind viata si izvor al vietii, Dumnezeu coboara pe pamant, ia trup din pantecele Fecioarei, „gusta moartea pentru fiecare om” pentru ca oamenii „sa-L cunoasca pe El si puterea Invierii Lui“. Prin Invierea lui Hristos, „se deschid intrarile vietii” pentru om. Tot pentru om, prin „Inviere, se arata izvorul vietii celei nestricacioase“.

„Pentru tine, zice Sfantul Vasile cel Mare, Dumnezeu este intre oameni; pentru tine este impartirea Duhului; pentru tine este nimicirea mortii; pentru tine este nadejdea invierii; pentru tine sunt poruncile dumnezeiesti care-ti desavarsesc viata; pentru tine este calea catre Dumnezeu“. Pentru om sunt toate. Pentru om a coborat Dumnezeu pe pamant. Pentru om, Hristos-Dumnezeu a fost rastignit pe cruce, a murit si a inviat din morti. Totul este implinit pentru om si pentru viata lui.

Da, Dumnezeu implineste totul pentru om. El, Dumnezeu, nu inceteaza a starui la usa inimii omului pentru ca omul sa nu moara, ci sa fie viu. „Eu nu voiesc moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu; intoarceti-va deci si traiti“. „Pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu. Intoarceti-va, intoarceti-va de la caile voastre cele rele! Pentru ce sa muriti?“, zice Domnul.

Raspunsul omului la aceasta staruinta neobosita a lui Dumnezeu este, in primul rand, recunoasterea starii de moarte in care se afla, recunoastere manifestata prin rugaciune. „Vezi, Doamne, zice omul prin glasul profetului Ieremia, cat (…) de stramtorat sunt. Inima mea se zbuciuma in trupul meu, pentru ca m-am razvratit foarte. Afara sabia secera pe feciorii mei, iar inauntru, moartea“.

Iubiti fii si fiice intru Hristos Domnul,

In noaptea Sfintelor Pasti primim vestea cea mare si buna ca Hristos a biruit moartea si ca noi, oamenii, luam putere din puterea lui Hristos pentru a birui moartea din noi. Vom pleca spre dimineata la casele noastre ducand cu noi lumina Invierii. Este necesar ca aceasta lumina sa ramana aprinsa tot timpul in sufletele noastre. Este bine si este frumos ca din aceasta lumina sa se impartaseasca membrii familiei noastre, prietenii nostri, colegii de la locul de munca, dusmanii nostri daca se poate. Este, de asemenea, urgent ca din lumina Invierii lui Hristos, din lumina Evangheliei Sale sa se inspire cei ce ne guverneaza, cei ce aproba legi pentru tara, cei ce ne reprezinta in afara.

Pentru ca acest lucru sa se intample, rugaciunea noastra la Sfanta Liturghie sau acasa trebuie sa fie mai staruitoare, postul mai aspru, dragostea mai vie, lucrarea mai concreta si mai evanghelica. Mai presus de toate, duhul unitatii trebuie sa intareasca fibrele launtrice ale Bisericii si Neamului. Preoti si arhierei, calugari si credinciosi de parohie, carmuitori si popor, toti suntem chemati a ramane uniti in adevar, sta­ruitori in credinta, vii in iertare, dragoste si curaj.

Rog pe Hristos Domnul, Cel inviat, sa reverse asupra drept­slavitorilor crestini din Moldova, din tara si din intreaga lume harul iubirii Sale celei nemarginite. Din izvorul cel datator de viata si lumina al Invierii sa se impartaseasca tot neamul omenesc! Credinta in Hristos, nadejdea in ajutorul Sau si dragostea pentru toti oamenii sa ne fie intreitul vesmant care sa ne apere de tot raul!

In duh de rugaciune, pace sufleteasca si curaj mantuitor sa fim vestitori ai Invierii lui Hristos si marturisitori in Biserica Sa cea sfanta!

Cu dragoste sfanta intru Hristos Domnul, va imbratisez pe fiecare si pe toti laolalta, rugand pe Dumnezeu sa va daruiasca zile senine de Pasti, bucurie sfanta in familie, rabdare in necazuri si, mai presus de toate, mantuire.

HRISTOS A INVIAT!

ADEVARAT A INVIAT HRISTOS!

Al vostru parinte si frate catre Hristos rugator,

† TEOFAN Mitropolitul Moldovei si Bucovinei